întotdeauna mi-a plăcut focul din oameni. arde, doare, dar și purifică. iar uneori zămislește pietre prețioase. oamenii care au focul în ei trăiesc intens, se ard pe ei înșiși în fibra lor, până la ultima limită, până la nebunie. nu e comod, dar nici nu e o optiune. de obicei.
artiștii aproape întotdeauna au un foc în ființa lor. se vede atunci cand cântă. sau pictează. sau sculptează. sau orice altceva aleg să facă. și se vede și în ceea ce creează. dacă nu au focul...înseamnă că poate în altă parte e chemarea lor.
în kempes (vocalul din înregistrare, ala slabanog, cu pleata vag carlionțată și zburlită) se vede focul orice ar cânta...cred că și dacă ar cânta melc, melc, codobelc, la fel ar arde. sau poate ar râde, cu aceeași pasiune
Am citit zilele astea o carte scrisă de Doris
Lessing, The Cleft (tradusă la noi Mitra), o povestire fantastică despre
apariţia oamenilor, care erau cu toţii femei. Şi care se înmulţeau în mod
misterios, fără să aibă nevoie de intervenţia altei persoane, iar copiii
născuţi erau numai fetiţe. Până într-o zi, când s-a născut primul băiat, care
li s-a părut monstruos. Drept care l-au chinuit şi ucis. Ca şi pe următorii.
Dar viaţa găseşte întotdeauna o modalitate să supravieţuiască, aşa că exact
asta au făcut şi băieţii.
Şi
pe principiul că ce nu te ucide te face mai puternic, băieţii şi-au dezvoltat
curiozitatea nativă, ingeniozitatea, gândirea analitică şi simţul narativ.
Spre
deosebire de femei, fiicele mării, naturi visătoare, incapabile de trăsăturile
de mai sus, poate cu excepţia curiozităţii, în schimb având în exces
potenţialul de a fi cicălitoare. Probabil pentru că erau tot timpul îngrijorate
pentru soarta copiilor şi a bărbaţilor.
Toată
povestea este reconstituită de un senator roman bătrân cu veleităţi de istoric din timpul domniei împăratului Nero.
Desigur,
poţi sau nu să fii de acord cu viziunea autoarei, dar nu poţi trece peste harul
ei dumnezeiesc de a spune povestiri, drept care am citit cartea pe nerăsuflate,
cu sufletul la gură. Nu degeaba doamnei Lessing i s-a decernat premiul Nobel.
De
asemenea, cartea mi-a arătat, încă o dată, cât de uşor poţi sădi ura în
sufletele oamenilor prin cuvinte. Când am citit prima parte a cărţii, în care
conflictul dintre femei şi bărbaţi era în plină desfăşurare, simţeam că urăsc
toată suflarea masculină cu patimă şi aş fi fost de acord să piară cu toţii.
Înspăimântător! Aşa s-a putut ajunge la Holocaust.
