marți, 13 martie 2012

duminică, 26 februarie 2012

Pure morning


cacao cu lapte de migdale si orez. si air cantand despre noua zi. pentru ca este o noua zi in siragul clipelor. si o dimineata linistita si cristalina ca un pahar cu apa de izvor.

sau, ma rog, asa era pana sa vina instalatorul. si da-i cu boc-boc. si dup-aia harsht-harsht. sper sa nu fi deranjat mahmureala vecinilor :D

later edit: tocmai mi s-a spus ca era sa sarim in aer. yey

miercuri, 11 ianuarie 2012

The fire within

întotdeauna mi-a plăcut focul din oameni. arde, doare, dar și purifică. iar uneori zămislește pietre prețioase. oamenii care au focul în ei trăiesc intens, se ard pe ei înșiși în fibra lor, până la ultima limită, până la nebunie. nu e comod, dar nici nu e o optiune. de obicei.

artiștii aproape întotdeauna au un foc în ființa lor. se vede atunci cand cântă. sau pictează. sau sculptează. sau orice altceva aleg să facă. și se vede și în ceea ce creează. dacă nu au focul...înseamnă că poate în altă parte e chemarea lor.

în kempes (vocalul din înregistrare, ala slabanog, cu pleata vag carlionțată și zburlită) se vede focul orice ar cânta...cred că și dacă ar cânta melc, melc, codobelc, la fel ar arde. sau poate ar râde, cu aceeași pasiune


duminică, 8 ianuarie 2012

Despre bărbaţi, femei şi manipulare


Am citit zilele astea o carte scrisă de Doris Lessing, The Cleft (tradusă la noi Mitra), o povestire fantastică despre apariţia oamenilor, care erau cu toţii femei. Şi care se înmulţeau în mod misterios, fără să aibă nevoie de intervenţia altei persoane, iar copiii născuţi erau numai fetiţe. Până într-o zi, când s-a născut primul băiat, care li s-a părut monstruos. Drept care l-au chinuit şi ucis. Ca şi pe următorii. Dar viaţa găseşte întotdeauna o modalitate să supravieţuiască, aşa că exact asta au făcut şi băieţii.
            Şi pe principiul că ce nu te ucide te face mai puternic, băieţii şi-au dezvoltat curiozitatea nativă, ingeniozitatea, gândirea analitică şi simţul narativ.
            Spre deosebire de femei, fiicele mării, naturi visătoare, incapabile de trăsăturile de mai sus, poate cu excepţia curiozităţii, în schimb având în exces potenţialul de a fi cicălitoare. Probabil pentru că erau tot timpul îngrijorate pentru soarta copiilor şi a bărbaţilor.
            Toată povestea este reconstituită de un senator roman bătrân cu veleităţi de istoric  din timpul domniei împăratului Nero.
            Desigur, poţi sau nu să fii de acord cu viziunea autoarei, dar nu poţi trece peste harul ei dumnezeiesc de a spune povestiri, drept care am citit cartea pe nerăsuflate, cu sufletul la gură. Nu degeaba doamnei Lessing i s-a decernat premiul Nobel.
            De asemenea, cartea mi-a arătat, încă o dată, cât de uşor poţi sădi ura în sufletele oamenilor prin cuvinte. Când am citit prima parte a cărţii, în care conflictul dintre femei şi bărbaţi era în plină desfăşurare, simţeam că urăsc toată suflarea masculină cu patimă şi aş fi fost de acord să piară cu toţii. Înspăimântător! Aşa s-a putut ajunge la Holocaust.

duminică, 11 septembrie 2011

Melancolii


păsărelele din copacii din faţa blocului au plecat
gol fără ciripituri
se vor întoarce.

azi am primit flori de toamnă. tufănele.
sobre, economicoase la culori.
vor veni crizantemele cele japoneze.

stau şi privesc
dansul creșterii și al retragerii naturii.
şi al renaşterii. etern.


Serbare câmpenească


Am fost azi plimbăreţi până la restaurantul din pădure cocoţat pe dealul de deasupra lacului şi tare mult ne-a plăcut ce-am găsit. O grămadă de oameni veniţi până în afara Bucureştiului cu copii, cu cei mai în vârstă, toţi bucurându-se de vara indiană. Sau vara fetelor bătrâne, cum am aflat că-i mai spune.

Şi ca să încununeze senzaţia de serbare câmpenească, pe aleea din pădure treceau un ţigan cu acordeonul şi ajutoarele lui. Tare frumos îi zicea, cumva în surdină. Şi totul poleit de lumina aurie de toamnă. În care se sorea şi un căţel cu urechile ciulite.

Momente înșirate ca mărgele pe ață.



sâmbătă, 10 septembrie 2011

Dezvrăjire


Pe când eram adolescentă am fost fermecată şi transpusă într-o lume magică aflând secretul doctorului Honigberger (Mircea Eliade). Atât de fermecată încât am făcut greşeala fatală să recitesc nuvela...şi să trăiesc dezvrăjirea.

Nu mă înţelegeţi greşit, scriitura este valoroasă, doar că mai puţin ficţională cât mai mult o adunătură de tehnici orientale (indiene) deja uşor accesibile publicului interesat. Drept că pe vremea tinereţii lui Eliade nu erau.

Oricum, să nu vorbesc cu păcat, Eliade rămâne printre autorii mei preferaţi, atât în scrieri ficţionale cât şi ,,serioase". Plus că îmi aminteşte pregnant de Bucureştiul interbelic, de străzile Mîntuleasa, Traian, Plantelor, de vechile licee (Lazăr, Sava), de Cişmigiu, de discuţiile înflăcărate din timpul liceului şi facultăţii, de atmosfera locului, de tot ce-a fost şi nu va mai fi nicicând.