duminică, 11 septembrie 2011
Melancolii
păsărelele din copacii din faţa blocului au plecat
gol fără ciripituri
se vor întoarce.
azi am primit flori de toamnă. tufănele.
sobre, economicoase la culori.
vor veni crizantemele cele japoneze.
stau şi privesc
dansul creșterii și al retragerii naturii.
şi al renaşterii. etern.
Serbare câmpenească
Am fost azi plimbăreţi până la restaurantul din pădure cocoţat pe dealul de deasupra lacului şi tare mult ne-a plăcut ce-am găsit. O grămadă de oameni veniţi până în afara Bucureştiului cu copii, cu cei mai în vârstă, toţi bucurându-se de vara indiană. Sau vara fetelor bătrâne, cum am aflat că-i mai spune.
Şi ca să încununeze senzaţia de serbare câmpenească, pe aleea din pădure treceau un ţigan cu acordeonul şi ajutoarele lui. Tare frumos îi zicea, cumva în surdină. Şi totul poleit de lumina aurie de toamnă. În care se sorea şi un căţel cu urechile ciulite.
Momente înșirate ca mărgele pe ață.
sâmbătă, 10 septembrie 2011
Dezvrăjire
Pe când eram adolescentă am fost fermecată şi transpusă într-o lume magică aflând secretul doctorului Honigberger (Mircea Eliade). Atât de fermecată încât am făcut greşeala fatală să recitesc nuvela...şi să trăiesc dezvrăjirea.
Nu mă înţelegeţi greşit, scriitura este valoroasă, doar că mai puţin ficţională cât mai mult o adunătură de tehnici orientale (indiene) deja uşor accesibile publicului interesat. Drept că pe vremea tinereţii lui Eliade nu erau.
Oricum, să nu vorbesc cu păcat, Eliade rămâne printre autorii mei preferaţi, atât în scrieri ficţionale cât şi ,,serioase". Plus că îmi aminteşte pregnant de Bucureştiul interbelic, de străzile Mîntuleasa, Traian, Plantelor, de vechile licee (Lazăr, Sava), de Cişmigiu, de discuţiile înflăcărate din timpul liceului şi facultăţii, de atmosfera locului, de tot ce-a fost şi nu va mai fi nicicând.
sâmbătă, 26 februarie 2011
Ninge ca-n povesti
Azi-dimineata cand m-am uitat pe geam am vazut cum ningea molcom, linistit, ca-n povesti. Peste un interval de timp t am ajuns afara si am vazut ca ningea la fel de molcom, linistit, ca-n povesti.
Ma rog, in povesti de regula se omite sa ti se spuna si cat de frig e. Si chiar daca n-ar fi, eu tot m-am saturat de povestea asta pana-n gat. Frate, nu se mai termina odata iarna asta? Ca din poveste se transforma in gluma proasta...
In alta ordine de idei, am trecut azi pe la targul de handmade de martisor, dar era atat de frig, chiar pe sub gluga, incat n-am vazut nimic in afara standului Andreei. Care stand era plin de lucruri dragalase, multicolore, si tare as fi vrut sa-i fac o poza, dar, dupa cum spuneam, era frigu' dracu', nu prea imi venea sa imi scot degetele de la caldura si sa fac poze. Las' ca astept sa puna Andreea poze, poate nu se supara daca-i fur una.
Pies: intotdeauna m-am intrebat cum ma-sa vedea Darth Sidious prin gluga. Adica za force za force, da' totusi. Io printr-un miracol n-am luat un stalp sau ceva in brate:))
Ma rog, in povesti de regula se omite sa ti se spuna si cat de frig e. Si chiar daca n-ar fi, eu tot m-am saturat de povestea asta pana-n gat. Frate, nu se mai termina odata iarna asta? Ca din poveste se transforma in gluma proasta...
In alta ordine de idei, am trecut azi pe la targul de handmade de martisor, dar era atat de frig, chiar pe sub gluga, incat n-am vazut nimic in afara standului Andreei. Care stand era plin de lucruri dragalase, multicolore, si tare as fi vrut sa-i fac o poza, dar, dupa cum spuneam, era frigu' dracu', nu prea imi venea sa imi scot degetele de la caldura si sa fac poze. Las' ca astept sa puna Andreea poze, poate nu se supara daca-i fur una.
Pies: intotdeauna m-am intrebat cum ma-sa vedea Darth Sidious prin gluga. Adica za force za force, da' totusi. Io printr-un miracol n-am luat un stalp sau ceva in brate:))
miercuri, 23 februarie 2011
joi, 17 februarie 2011
Dă niu șit
...Or how I learned to not love children (or their parents, actually).
am ajuns duminică seara în mall după ceva cumpărături și nu pot ca să descriu the horror, the pain, un răcnet de good morning, vietnam mai lipsea.
în primul rând era plin de uameni ieșiți la promenadă, după cum mă așteptam. dar fătucile agățate de domni bine nu prea se vedeau (era duminică, nu sâmbătă), în schimb o grămadă de băetzashi în treninguri și cupluri middle class, probabil căsătoriți. și copiii, de preferință mici și în cărucior. și urlători, dacă s-ar putea.
mi s-a spus că ăsta e noul trend, să îți expui copilul prin malluri, baruri, restaurante sau, în genere, oriunde ar putea deranja alți uameni. cam cum sunt expuși pechinezii, chihuahua și alți câini de poșetă. not cool.
nu-i vorbă, mi-e milă de bebinacii din poveste scoși și trambalați prin baruri și magazine la 9 seara, dar de mine mi-e și mai milă.
ca să termin povestea, la un moment dat am intrat în starbucks să beau un ceai. ceaiul a fost nașpa, în primul rând pentru că l-au îndulcit fără să mă-ntrebe nimeni de sănătate și în al doilea pentru că nu știu ce făcuseră cu roibosica, dar gust de ceai n-avea, în schimb de suc încălzit da. sunt absolut sigură că un baby evil mastermind a fost de vină și mi-a blestemat ceaiul.
dar nu ceaiul a fost cine știe ce mare catastrofă, ci tot omenetul de-acolo. care era mult și dornic să fie auzit din spațiu. și on top of it all...THE BABY, cu căruciorul aferent, ovcorz.
am plecat după jumătate de oră amețită, cu o durere de cap și o ură aprigă pentru toți producătorii de copii care simt nevoia să se laude cu asta.
am ajuns duminică seara în mall după ceva cumpărături și nu pot ca să descriu the horror, the pain, un răcnet de good morning, vietnam mai lipsea.
în primul rând era plin de uameni ieșiți la promenadă, după cum mă așteptam. dar fătucile agățate de domni bine nu prea se vedeau (era duminică, nu sâmbătă), în schimb o grămadă de băetzashi în treninguri și cupluri middle class, probabil căsătoriți. și copiii, de preferință mici și în cărucior. și urlători, dacă s-ar putea.
mi s-a spus că ăsta e noul trend, să îți expui copilul prin malluri, baruri, restaurante sau, în genere, oriunde ar putea deranja alți uameni. cam cum sunt expuși pechinezii, chihuahua și alți câini de poșetă. not cool.
nu-i vorbă, mi-e milă de bebinacii din poveste scoși și trambalați prin baruri și magazine la 9 seara, dar de mine mi-e și mai milă.
ca să termin povestea, la un moment dat am intrat în starbucks să beau un ceai. ceaiul a fost nașpa, în primul rând pentru că l-au îndulcit fără să mă-ntrebe nimeni de sănătate și în al doilea pentru că nu știu ce făcuseră cu roibosica, dar gust de ceai n-avea, în schimb de suc încălzit da. sunt absolut sigură că un baby evil mastermind a fost de vină și mi-a blestemat ceaiul.
dar nu ceaiul a fost cine știe ce mare catastrofă, ci tot omenetul de-acolo. care era mult și dornic să fie auzit din spațiu. și on top of it all...THE BABY, cu căruciorul aferent, ovcorz.
am plecat după jumătate de oră amețită, cu o durere de cap și o ură aprigă pentru toți producătorii de copii care simt nevoia să se laude cu asta.
luni, 14 februarie 2011
Zmeură și ciocolată
Iaca am meșterit duminică dimineață un desert care pare tare păcătos și decadent, deși în realitate este cât se poate de sănătos.
Ingrediente:
3 banane mici
300 grame zmeură
2 linguri cacao
Zmeura am scos-o din congelator sâmbătă și am lăsat-o în frigider, iar duminică era numai bună. A propos, congelarea fructelor și a legumelor este cea mai bună metodă de conservare a lor, păstrează intacte mare parte din substanțele nutritive.
Revenind la desert, se amestecă bananele și zmeura în blender, iar ulterior se adaugă cele două linguri de cacao.
Rezultatul este o cremă ușoară și cumva aerată, cu un gust interesant, în același timp și acrișor, și dulceag, și ciocolatesc. Se poate adăuga și o lingură de miere, după gust, dar mi s-a părut că mai mult ar strica, ar lua acel chelcășoz special, ceea ce mi s-a confirmat ulterior.
După câteva ore la frigider se întărește si devine yum-yum. Bon appetit :)
Ingrediente:
3 banane mici
300 grame zmeură
2 linguri cacao
Zmeura am scos-o din congelator sâmbătă și am lăsat-o în frigider, iar duminică era numai bună. A propos, congelarea fructelor și a legumelor este cea mai bună metodă de conservare a lor, păstrează intacte mare parte din substanțele nutritive.
Revenind la desert, se amestecă bananele și zmeura în blender, iar ulterior se adaugă cele două linguri de cacao.
Rezultatul este o cremă ușoară și cumva aerată, cu un gust interesant, în același timp și acrișor, și dulceag, și ciocolatesc. Se poate adăuga și o lingură de miere, după gust, dar mi s-a părut că mai mult ar strica, ar lua acel chelcășoz special, ceea ce mi s-a confirmat ulterior.
După câteva ore la frigider se întărește si devine yum-yum. Bon appetit :)
sâmbătă, 12 februarie 2011
The bloom of the present moment
Soarele strălucește, păsărelele ciripesc, câinii hămăie. Mai devreme au bătut clopotele bisericii. A true bloom of the present moment într-o frumoasă dimineață de iarnă.
miercuri, 9 februarie 2011
Azi ne uitam la ea si nu e
Sushi din imagine au fost pregatiti de mama-lotus, facuti vedetele unui photo shooting de Andrei si, dupa ce au ajuns la lotusica, savurati de acelasi. Mi se pare o echitabila diviziune a muncii :D
Ei bine, cred ca numitii sushi reprezinta o masa ok nutritional vorbind, fiind compusi din somon, orez pentru sushi (absoarbe mai bine apa si se leaga mai bine decat cel obisnuit), castraveti si avocado, totul rulat intr-o alga, si ea speciala pentru sushi. In compozitie se adauga otet de orez sau, in lipsa, otetul preferat.
Alaturi de intregul ansamblu apare si oleaca de wasabi si sos de soia pentru sushi (sau altul, dar cel japonez pentru sushi are un gust mai delicat decat cele chinezesti incercate pana acum). A nu se adauga decat putin sos de soia, altfel se moaie sandramaua.
Ingredientele si ustensilele pentru sushi se gasesc la Mega Image sau Carrefour, iar sosurile respective se gasesc si la magazine mai mult sau mai putin bio, cum ar fi Ki-life.
Pies: titlul se refera la faptul ca bunatatile din poza sunt demult duse. Lotusica trist. Dar atunci nu era :)
Pies2: si sarumina la mama-lotus pentru o asemenea eroica initiativa si pentru executia reusita. It was a nice surprise.
luni, 7 februarie 2011
Și nesimțitul e uamen
Citind cartea lui Radu Paraschivescu ”Ghidul nesimțitului” n-am putut să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu moftangiii lui Caragiale, cu britanicul middle-class al lui Jerome K Jerome sau cu yankeul lui Mark Twain dacă n-ar fi fost iubiți de autorii lor, ba chiar urâți de-a dreptul? S-ar fi ofilit în narațiune, iar noi am fi pierdut prilejul de a citi niște pagini de un umor nebun.
Nu spun că în cartea domnului Paraschivescu nu sunt episoade cu un real potențial hazos, dar impresia generală e de carte scrisă cu ură față de bietele personaje, de cetate asediată în care se baricadează bieții intelectuali cotropiți. Între noi fie vorba, intelectualii domnului Paraschivescu sunt cam pămpălăi, așa, reacționând cu o perfectă lașitate de fiecare dată când au ocazia. Sau poate nu le înțeleg eu întreaga delicatețe sufletească. Probabil pentru că nu sunt o intelectuală, nici măcar nu sunt sigură că înțeleg conceptul.
Fără a lua toate situațiile din carte la rând, voi spune doar două chestiuni legate de nesimțitul suit în autobuz mirosind a transpirație și a alcool ieftin băut pe șantierul în care lucrează:
1. mă îndoiesc că omul respectiv (mă încăpățânez să-l numesc așa, nu nesimțit) are posibilitatea să se spele după muncă, chiar dacă nu pot garanta că ar face-o dacă ar putea
2. oare domnul Paraschivescu a încercat vreodată să presteze muncă pe șantier, crede că ar rezista fără alcool?
În final, voi preciza că n-am citit întreaga carte, așa că dacă a doua parte mi-ar fi schimbat complet perspectiva...asta este. Totuși, am avut aceeași reacție față de carte pe care o am față de uitatul la televizor: aceea că trebuie să o evit pentru că îmi face rău.Cred că în mod similar celui în care băgăm junk food în corpurile noastre putem să băgăm junk și în mințile noastre, balast care ne afectează, ne face mai mici, mai meschini, mai cenușii. Chestiunile bazate pe ură sunt un asemenea balast.
În altă ordine de idei, cu echivalentul în dolari al ghidului bietului nesimțilă am achiziționat o carte cuprinzând toate scrierile lui Jerome K Jerome, unul din autorii mei preferați. Să mai spun că mi-a ajuns pe Kindelette în mai puțin de un minut, iar amazonul nu m-a mai întrebat nimic pentru că e deștept și ține minte toate informațiile salvate dinainte și, în genere, kicks Humanitas arse? :D
Nu spun că în cartea domnului Paraschivescu nu sunt episoade cu un real potențial hazos, dar impresia generală e de carte scrisă cu ură față de bietele personaje, de cetate asediată în care se baricadează bieții intelectuali cotropiți. Între noi fie vorba, intelectualii domnului Paraschivescu sunt cam pămpălăi, așa, reacționând cu o perfectă lașitate de fiecare dată când au ocazia. Sau poate nu le înțeleg eu întreaga delicatețe sufletească. Probabil pentru că nu sunt o intelectuală, nici măcar nu sunt sigură că înțeleg conceptul.
Fără a lua toate situațiile din carte la rând, voi spune doar două chestiuni legate de nesimțitul suit în autobuz mirosind a transpirație și a alcool ieftin băut pe șantierul în care lucrează:
1. mă îndoiesc că omul respectiv (mă încăpățânez să-l numesc așa, nu nesimțit) are posibilitatea să se spele după muncă, chiar dacă nu pot garanta că ar face-o dacă ar putea
2. oare domnul Paraschivescu a încercat vreodată să presteze muncă pe șantier, crede că ar rezista fără alcool?
În final, voi preciza că n-am citit întreaga carte, așa că dacă a doua parte mi-ar fi schimbat complet perspectiva...asta este. Totuși, am avut aceeași reacție față de carte pe care o am față de uitatul la televizor: aceea că trebuie să o evit pentru că îmi face rău.Cred că în mod similar celui în care băgăm junk food în corpurile noastre putem să băgăm junk și în mințile noastre, balast care ne afectează, ne face mai mici, mai meschini, mai cenușii. Chestiunile bazate pe ură sunt un asemenea balast.
În altă ordine de idei, cu echivalentul în dolari al ghidului bietului nesimțilă am achiziționat o carte cuprinzând toate scrierile lui Jerome K Jerome, unul din autorii mei preferați. Să mai spun că mi-a ajuns pe Kindelette în mai puțin de un minut, iar amazonul nu m-a mai întrebat nimic pentru că e deștept și ține minte toate informațiile salvate dinainte și, în genere, kicks Humanitas arse? :D
vineri, 4 februarie 2011
Ce e rau in a sta degeaba?
Am vazut o reclama in care niste dji de la nush ce post de radio declara razboi impotriva statului degeaba. Nu inteleg ce e rau in a sta degeaba? Am ajuns cu totii sa ne simtim atat de inconfortabil cu noi insine incat trebuie sa umplem mereu timpul cu ceva?
Ce e rau in a sta absolut degeaba si a vedea un rasarit de soare ascultand boleroul (sau karmacoma, dupa preferinte) sau pur si simplu uitandu-ne la iarba, copaci, un boschet? Brava initiativa a djilor whose names will forever remain unspoken ma inspaimanta si imi aminteste neplacut de mult de minunata lume noua. Nu stati degeaba pentru ca acela ar fi timp pierdut, timp in care, doamne fereste, poate ati incepe sa ganditi. Si, mai rau, este timp in care nu ati consuma, deci de doua ori rau.
Ce e rau in a sta absolut degeaba si a vedea un rasarit de soare ascultand boleroul (sau karmacoma, dupa preferinte) sau pur si simplu uitandu-ne la iarba, copaci, un boschet? Brava initiativa a djilor whose names will forever remain unspoken ma inspaimanta si imi aminteste neplacut de mult de minunata lume noua. Nu stati degeaba pentru ca acela ar fi timp pierdut, timp in care, doamne fereste, poate ati incepe sa ganditi. Si, mai rau, este timp in care nu ati consuma, deci de doua ori rau.
TVR Hunedoara - mea culpa
Așa arăta postarea inițială:
Tocmai mi s-a relatat, pe surse care au ales sa-si pastreze anonimatul, dar sunt foarte credibile, cum a decurs o emisiune la o antena, nu stiu daca 1 sau 3, cu doamna Stoicescu in calitate de moderator si domnul Sassu in calitate de invitat (lotusica nu se mai uita la televizor, asa ca nu a putut verifica situatia ex proprii sensibus).
Noa, se pare ca doamna Stoicescu, grijulie cu banul public si interesul nostru, al tuturor, tinut cu drag la inima, ii freca ridichea domnului Sassu ca de ce ne trebuie noua TVR Hunedoara, de ce platim noi toti pentru asa ceva. Prins cu ocaua mica, domnul Sassu a incercat sa se fofileze, a pretins ca nici nu exista un TVR Hunedoara, ca avem TVR Mures sau Timisoara, dar nu si Hunedoara. Dar nu i-a mers cu doamna Stoicescu, aceasta aducand dovada incontestabila: exista TVR Hunedoara deoarece a vazut ea cu ochii ei. Poate explica domnul Sassu de ce avem TVR HD? Da, domnul Sassu a putut, dand dovada de o insolenta incalificabila a pretins ca TVR HD ar insemna high definition, incercand sa dezorienteze brava jurnalista in temerarul ei demers.
Ulterior, o altă sursă, la fel de demnă de încredere, dar cu o ținere de minte mai bună, mi-a atras atenția că, într-adevăr, scena a avut loc, dar nu cu doamna Stoicescu în rolul principal, ci cu doamna Raluca Turcan. Și nu la o emisiune televizată, ci în Parlament. Cam ca în bancul cu întrebarea la Radio Erevan ”E adevărat că s-a câștigat la loto o mașină marca Volga în Leningrad?” Da, e adevărat, dar nu în Leningrad, ci în Moscova. Și nu era o mașină marca Volga, ci o bicicletă. Și nu a fost câștigată la loto, ci a fost furată.
Revenind la oile noastre, am hotărât s-o las baltă cu sursele și am căutat în presa vremii, găsind o gălăgie de articole din care rezultă că, într-adevăr, Raluca Turcan este personagiul căutat, ca urmare presa nefiind prea blândă cu ea.
În concluzie, un lotusică foarte spăşit își cere scuze.
Tocmai mi s-a relatat, pe surse care au ales sa-si pastreze anonimatul, dar sunt foarte credibile, cum a decurs o emisiune la o antena, nu stiu daca 1 sau 3, cu doamna Stoicescu in calitate de moderator si domnul Sassu in calitate de invitat (lotusica nu se mai uita la televizor, asa ca nu a putut verifica situatia ex proprii sensibus).
Noa, se pare ca doamna Stoicescu, grijulie cu banul public si interesul nostru, al tuturor, tinut cu drag la inima, ii freca ridichea domnului Sassu ca de ce ne trebuie noua TVR Hunedoara, de ce platim noi toti pentru asa ceva. Prins cu ocaua mica, domnul Sassu a incercat sa se fofileze, a pretins ca nici nu exista un TVR Hunedoara, ca avem TVR Mures sau Timisoara, dar nu si Hunedoara. Dar nu i-a mers cu doamna Stoicescu, aceasta aducand dovada incontestabila: exista TVR Hunedoara deoarece a vazut ea cu ochii ei. Poate explica domnul Sassu de ce avem TVR HD? Da, domnul Sassu a putut, dand dovada de o insolenta incalificabila a pretins ca TVR HD ar insemna high definition, incercand sa dezorienteze brava jurnalista in temerarul ei demers.
Ulterior, o altă sursă, la fel de demnă de încredere, dar cu o ținere de minte mai bună, mi-a atras atenția că, într-adevăr, scena a avut loc, dar nu cu doamna Stoicescu în rolul principal, ci cu doamna Raluca Turcan. Și nu la o emisiune televizată, ci în Parlament. Cam ca în bancul cu întrebarea la Radio Erevan ”E adevărat că s-a câștigat la loto o mașină marca Volga în Leningrad?” Da, e adevărat, dar nu în Leningrad, ci în Moscova. Și nu era o mașină marca Volga, ci o bicicletă. Și nu a fost câștigată la loto, ci a fost furată.
Revenind la oile noastre, am hotărât s-o las baltă cu sursele și am căutat în presa vremii, găsind o gălăgie de articole din care rezultă că, într-adevăr, Raluca Turcan este personagiul căutat, ca urmare presa nefiind prea blândă cu ea.
În concluzie, un lotusică foarte spăşit își cere scuze.
marți, 1 februarie 2011
Povestea lui Kindelette
La inceput a fost Kindelica Pandelica, un pustan cam plavan, cam din topor, dupa cum il arata si numele. Ascundea o identitate sexuala incerta si cred ca isi dorea un tutu roz. Not that there's anything wrong with it, dar sunt cam sceptica fata de intreaga idee a tutu-ului roz.
Ulterior intra in scena Kindelache, tot la varsta adolescentei, o pustoaica de data asta cu apucaturi de baietoi. Si o lipsa de manera, mon cher, cum nu-ti poti imagina.
Iar Kindelache s-a metamorfozat in Kindelette, o tanara domnisoara binecrescuta si fermecatoare, cu rochita si toate cele. Sper totusi sa nu ajunga prea cu nasul pe sus. Si nici o pedanta antipatica parca n-ar fi bine...
Ulterior intra in scena Kindelache, tot la varsta adolescentei, o pustoaica de data asta cu apucaturi de baietoi. Si o lipsa de manera, mon cher, cum nu-ti poti imagina.
Iar Kindelache s-a metamorfozat in Kindelette, o tanara domnisoara binecrescuta si fermecatoare, cu rochita si toate cele. Sper totusi sa nu ajunga prea cu nasul pe sus. Si nici o pedanta antipatica parca n-ar fi bine...
sâmbătă, 29 ianuarie 2011
Buy Romanian
Cum spune și titlul, să cumpărăm românește (hihi, ce tâmp-furculision sună). Nu neapărat ca să salvăm economia țărișoarei. Mă rog, dacă e să se întâmple și asta e foarte bine, dar lotusică crede că pur și simplu există produse românești care merită să fie încercate.
Așadar, without further ado, să începem în ordinea numerelor de pe tricou (adică una complet aleatoare):
Filme românești:
La cât tam-tam s-a făcut în ultima vreme pe tema noului val de regizori români, lotsică nu se simte competent să adauge nimic. Decât faptul că există filme românești foarte bune făcute și înainte de 2010, poate vreți să le încercați. Lotusică a fost foarte impresionat, de-un par egzamplu, de Filantropica pe vremea când a apărut, e tare curioz cum i s-ar părea dacă l-ar revedea acum.
Muzică românească:
Fie că e creată de români, fie interpretată, fie că este reprezentată de un concert-eveniment la Ateneu, fie că e ultimul proiect al ceva trupe/individ/uatevăr underground, aveți de unde alege.
Scriitori români:
Nu toți, desigur, dar și aici este de unde alege, slavă Domnului. De la cei consacrați, monștri sacri, trecând prin cei middle-aged și ajungând la tinerii furioși, fiecare după cum îi e gustul și dispoziția.
Lotusică ar recomanda pentru o dimineață visătoare ,,Secretul doctorului Honigberger” de Mircea Eliade, urmată de Fairia lui Radu Pavel Gheo. Dar nu imediat una după alta, n-ar merge. Lotusică a fost fascinată de secretul doctorului H. în adolescență, iar Fairia i-a plăcut pe la 20 și ceva de ani, așa că le recomandă cu drag.
Handmade românesc:
Am o reticență în a-i spune artizanat, îmi amintește de magazinele de pe vremea lui Ceașcă, toate cu ii și objecte neidentificabile de lemn, toate la fel. Or, obiectele făcute de artizanii de azi, sau hendmeiști, nu sunt în nici un caz la fel și nici toate gri nu sunt. Dimpotrivă, unul mai colorat decât altul, fiecare arătând după personalitatea creatoruluilui.
În ce privește gama de obiecte realizate, este foarte larga, de la picturi la haine și încălțăminte, dar trecând prin mobilă, ceainice sau căni de cafea, and so on and so on.
O comunitate unde găsiți adunați la un loc oameni care creează minunății este breslo.ro. Sunt oameni frumoși, ca și obiectele care le ies din mâini.
Fructe, vegetale și legume:
Da, de-acelea cu gust, nu ca cele din supermarket. Aici se aplică tacticile de pe vremea comuniștilor, când fiecare căuta o relație care să-i facilteze accesul la...în principiu orice, petru că nimic nu se găsea. Obiectivul azi este să găsești o relație de la care să poți procura ceva de mâncare care să nu te omoare, sau măcar nu prea repede.
Criteriul de a departaja vegetala dezirabilă de cea câh este gustul și aspectul. Respectiv, dacă arată impecabil, dar gust ioc, înseamnă că degeaba se jură negustorul că a crescut numai cu lumina soarelui și apă cum a dat să plouă. Dacă te interesează subiectul, până la urmă vei deosebi grâul de neghină și o să poți să-ți faci o salată decentă.
Produsele Elmiplant:
Lotusică e tare mulțumit de ele și ar fi foarte trist dacă nu le-ar mai avea :)
Așadar, without further ado, să începem în ordinea numerelor de pe tricou (adică una complet aleatoare):
Filme românești:
La cât tam-tam s-a făcut în ultima vreme pe tema noului val de regizori români, lotsică nu se simte competent să adauge nimic. Decât faptul că există filme românești foarte bune făcute și înainte de 2010, poate vreți să le încercați. Lotusică a fost foarte impresionat, de-un par egzamplu, de Filantropica pe vremea când a apărut, e tare curioz cum i s-ar părea dacă l-ar revedea acum.
Muzică românească:
Fie că e creată de români, fie interpretată, fie că este reprezentată de un concert-eveniment la Ateneu, fie că e ultimul proiect al ceva trupe/individ/uatevăr underground, aveți de unde alege.
Scriitori români:
Nu toți, desigur, dar și aici este de unde alege, slavă Domnului. De la cei consacrați, monștri sacri, trecând prin cei middle-aged și ajungând la tinerii furioși, fiecare după cum îi e gustul și dispoziția.
Lotusică ar recomanda pentru o dimineață visătoare ,,Secretul doctorului Honigberger” de Mircea Eliade, urmată de Fairia lui Radu Pavel Gheo. Dar nu imediat una după alta, n-ar merge. Lotusică a fost fascinată de secretul doctorului H. în adolescență, iar Fairia i-a plăcut pe la 20 și ceva de ani, așa că le recomandă cu drag.
Handmade românesc:
Am o reticență în a-i spune artizanat, îmi amintește de magazinele de pe vremea lui Ceașcă, toate cu ii și objecte neidentificabile de lemn, toate la fel. Or, obiectele făcute de artizanii de azi, sau hendmeiști, nu sunt în nici un caz la fel și nici toate gri nu sunt. Dimpotrivă, unul mai colorat decât altul, fiecare arătând după personalitatea creatoruluilui.
În ce privește gama de obiecte realizate, este foarte larga, de la picturi la haine și încălțăminte, dar trecând prin mobilă, ceainice sau căni de cafea, and so on and so on.
O comunitate unde găsiți adunați la un loc oameni care creează minunății este breslo.ro. Sunt oameni frumoși, ca și obiectele care le ies din mâini.
Fructe, vegetale și legume:
Da, de-acelea cu gust, nu ca cele din supermarket. Aici se aplică tacticile de pe vremea comuniștilor, când fiecare căuta o relație care să-i facilteze accesul la...în principiu orice, petru că nimic nu se găsea. Obiectivul azi este să găsești o relație de la care să poți procura ceva de mâncare care să nu te omoare, sau măcar nu prea repede.
Criteriul de a departaja vegetala dezirabilă de cea câh este gustul și aspectul. Respectiv, dacă arată impecabil, dar gust ioc, înseamnă că degeaba se jură negustorul că a crescut numai cu lumina soarelui și apă cum a dat să plouă. Dacă te interesează subiectul, până la urmă vei deosebi grâul de neghină și o să poți să-ți faci o salată decentă.
Produsele Elmiplant:
Lotusică e tare mulțumit de ele și ar fi foarte trist dacă nu le-ar mai avea :)
luni, 24 ianuarie 2011
Touched
Prima oară când am primit un telefon de la un prieten care mi-a spus că a citit postarea despre tărâmul vrăjit subteran și că a considerat că e o provocare să găsească blestemăția cartonată nu mi-a venit să cred și am fost și tare impresionată.
Pe urmă, când am mai primit asemenea telefoane mi s-a părut și mai greu de crezut și am fost și mai impresionată. Mă rog, nu știu dacă impresionată e cuvântul potrivit, emoționată e prea lacrimogen?
Și, dacă asta nu era de ajuns, lotusică iz olmăust feimăs. Mă rog, mai mult olmăust decât feimăs, da orișicât. Mai precis, un blog de carte, carte.ubix.ro pe numele lui, a pescuit începutul postării cu editura Humanitas, trimițând pentru continuare chiar la rezidența lu lotusică.
Acuma, eu știu că lucrurile astea se fac tot timpul și nu-s mare lucru, dar lotusică n-a fost niciodată băgat așa în seamă, așa că i-a cam crescut pipota. Vă rog, nu-i spuneți că nu prea are motive, nu vrea să audă asta.
Pe urmă, când am mai primit asemenea telefoane mi s-a părut și mai greu de crezut și am fost și mai impresionată. Mă rog, nu știu dacă impresionată e cuvântul potrivit, emoționată e prea lacrimogen?
Și, dacă asta nu era de ajuns, lotusică iz olmăust feimăs. Mă rog, mai mult olmăust decât feimăs, da orișicât. Mai precis, un blog de carte, carte.ubix.ro pe numele lui, a pescuit începutul postării cu editura Humanitas, trimițând pentru continuare chiar la rezidența lu lotusică.
Acuma, eu știu că lucrurile astea se fac tot timpul și nu-s mare lucru, dar lotusică n-a fost niciodată băgat așa în seamă, așa că i-a cam crescut pipota. Vă rog, nu-i spuneți că nu prea are motive, nu vrea să audă asta.
duminică, 23 ianuarie 2011
Baad, Humanitas, bad
Mon cher, voiam ca să-ți povestesc, mă-nțelegi, ce-am pățit azi-dimineață când pohta ce-am pohtit-o a fost să mă luminez pe ogorul literaturii scumpei noastre țărișoare. Mai precis, am vrut să comand o carte digitală de pe situl Humanitas, a cărei inițiativă, așa firavă cum e, de a introduce cărți digitale în ofertă, mi s-a părut lăudabilă.
Noa, dară am purces la treabă, am ales cartea și mă gândeam că treaba-i gata, având în vedere că atunci când mi-am creat contul am completat toate datele, ca un consumator model și bine dresat.
Ba s-avem rezon, că nu-i ușor deloc…Primul pas-adresa de facturare. Păi parcă ti-am mai dat-o, argumentez eu timid, de ce mi-o arăți pe aia salvată ca adresă de livrare? În fine, modific datele din cont, introduc iar adresa din buletin, constat că nemernecul de site nu memorase nik nik, oftez stoic și tastez. Măcar e un bun exercițiu de memorie, cel puțin partea cu codurile poștale.
Pasul 2: adresa de livrare. Deja simt un moment „la țigănci”, în care ușor-ușor realitatea mi se scurge printre degete și devine…altceva. Cum adică adresă de livrare? E un nenorocit de e-book, ce livrare? În fine, să o completăm. Și așa devine evident că situl Humanitas nu poate (sau nu vrea, ceea ce mi se pare plauzibil) să accepte faptul că în mod uzual adresa de facturare diferă de cea de livrare și să le memoreze accordingly, ceea ce mi se pare un minus care se cere remediat.
Prinsă în momentul la țigănci, mă întreb vag curioasă ce se va întâmpla…oare va veni un curier să-mi aducă pe stick cartea? Când realitatea se dizolvă, nimic nu te mai miră…
Enfin, fac plata, primesc confirmarea de la Gecad și…nimic. Mă mai uit la cutia de mail goală clipind nedumerită, mă întreb vag dacă trebuie să aștept să vină ziua de luni și să înceapă programul de lucru și mă duc să-mi fac un ceai.
În timp ce aștept să fiarbă apa cred că am rezolvat problema. Sistemul a depistat faptul că am dorit „Ghidul nesimțitului” și m-a identificat ca pe un potențial pericol pentru oamenii de bine și nu dorește să-mi încredințeze o așa periculoasă armă.
Când mă întorc la inbox, aflu că e-bookul buclucaș este gata pentru download. Ușurată că m-am întors în realitatea pe care o știam, cea în care fișierele se transmit pe internet, nu sunt aduse de păsări măiastre în cioc, lucrurile se desfășoară mai departe firesc.
Totuși, situl Humanitas are câteva probleme enervante. Pe lângă cele de mai sus:
- Intrarea în cont este un ceva foarte problematic. Dacă zeii nu ți-au zâmbit și ai rămas pe-afară uitându-te cu jind, vei afla că situl și-a translatat baza de date în vara lui 2009 și că-și cere scuze pentru eventualele probleme. Păi și ce treabă am eu cu vara lui 2009 în 2011, neicusorule? Bine că n-are legătură cu revoluția de la 1848…
- Sistemul de recenzii, strălucitor în splendida sa absență, problemă întâlnită și la alte situri românești de cumpărături. Respectiv, omul se chinuie, scrie o recenzie, gândindu-se că lui i-ar fi folosit să vadă părerea altora, după care constată că numita recenzie a râmas ascunsă. Cu alte cuvinte, ea și suratele ei vor folosi neguțătorului, să vadă ce vor clienții lui, dar celor din urmă nu prea. Pai se poate? Să nu-ți vină să dai cu căciula de pământ sau cu cuțâtu-n chiatră și să cumperi de pe situri străineze, unde citești reviewuri oneste și oricum ieși mai ieftinache decât de la ai noștri, cu taxe de transport și cele vamale cu tot? Pai cam da.
Cam atât până acum, știu că mai aveam niște motive de cârcoteală, dar să nu ne încărcăm cu energii negative. Mai ales că beau un ceai de se scheamă Gluck’s Tee (ceaiul fericirii), despre care din bălmăjeala în nemțește am aflat că e ceaiul yoghinilor. Ce treabă au uamenii ăștia cu ceaiul ăsta va rămâne un mister pe vecie, ca și legătura dintre numitul ceai cu multe mirodenii și fericire. Cu atâta piper și altele pare mai mult licoarea iadului, numai o aromă delicată de pucioasă îi lipsea.
Links to this post
Noa, dară am purces la treabă, am ales cartea și mă gândeam că treaba-i gata, având în vedere că atunci când mi-am creat contul am completat toate datele, ca un consumator model și bine dresat.
Ba s-avem rezon, că nu-i ușor deloc…Primul pas-adresa de facturare. Păi parcă ti-am mai dat-o, argumentez eu timid, de ce mi-o arăți pe aia salvată ca adresă de livrare? În fine, modific datele din cont, introduc iar adresa din buletin, constat că nemernecul de site nu memorase nik nik, oftez stoic și tastez. Măcar e un bun exercițiu de memorie, cel puțin partea cu codurile poștale.
Pasul 2: adresa de livrare. Deja simt un moment „la țigănci”, în care ușor-ușor realitatea mi se scurge printre degete și devine…altceva. Cum adică adresă de livrare? E un nenorocit de e-book, ce livrare? În fine, să o completăm. Și așa devine evident că situl Humanitas nu poate (sau nu vrea, ceea ce mi se pare plauzibil) să accepte faptul că în mod uzual adresa de facturare diferă de cea de livrare și să le memoreze accordingly, ceea ce mi se pare un minus care se cere remediat.
Prinsă în momentul la țigănci, mă întreb vag curioasă ce se va întâmpla…oare va veni un curier să-mi aducă pe stick cartea? Când realitatea se dizolvă, nimic nu te mai miră…
Enfin, fac plata, primesc confirmarea de la Gecad și…nimic. Mă mai uit la cutia de mail goală clipind nedumerită, mă întreb vag dacă trebuie să aștept să vină ziua de luni și să înceapă programul de lucru și mă duc să-mi fac un ceai.
În timp ce aștept să fiarbă apa cred că am rezolvat problema. Sistemul a depistat faptul că am dorit „Ghidul nesimțitului” și m-a identificat ca pe un potențial pericol pentru oamenii de bine și nu dorește să-mi încredințeze o așa periculoasă armă.
Când mă întorc la inbox, aflu că e-bookul buclucaș este gata pentru download. Ușurată că m-am întors în realitatea pe care o știam, cea în care fișierele se transmit pe internet, nu sunt aduse de păsări măiastre în cioc, lucrurile se desfășoară mai departe firesc.
Totuși, situl Humanitas are câteva probleme enervante. Pe lângă cele de mai sus:
- Intrarea în cont este un ceva foarte problematic. Dacă zeii nu ți-au zâmbit și ai rămas pe-afară uitându-te cu jind, vei afla că situl și-a translatat baza de date în vara lui 2009 și că-și cere scuze pentru eventualele probleme. Păi și ce treabă am eu cu vara lui 2009 în 2011, neicusorule? Bine că n-are legătură cu revoluția de la 1848…
- Sistemul de recenzii, strălucitor în splendida sa absență, problemă întâlnită și la alte situri românești de cumpărături. Respectiv, omul se chinuie, scrie o recenzie, gândindu-se că lui i-ar fi folosit să vadă părerea altora, după care constată că numita recenzie a râmas ascunsă. Cu alte cuvinte, ea și suratele ei vor folosi neguțătorului, să vadă ce vor clienții lui, dar celor din urmă nu prea. Pai se poate? Să nu-ți vină să dai cu căciula de pământ sau cu cuțâtu-n chiatră și să cumperi de pe situri străineze, unde citești reviewuri oneste și oricum ieși mai ieftinache decât de la ai noștri, cu taxe de transport și cele vamale cu tot? Pai cam da.
Cam atât până acum, știu că mai aveam niște motive de cârcoteală, dar să nu ne încărcăm cu energii negative. Mai ales că beau un ceai de se scheamă Gluck’s Tee (ceaiul fericirii), despre care din bălmăjeala în nemțește am aflat că e ceaiul yoghinilor. Ce treabă au uamenii ăștia cu ceaiul ăsta va rămâne un mister pe vecie, ca și legătura dintre numitul ceai cu multe mirodenii și fericire. Cu atâta piper și altele pare mai mult licoarea iadului, numai o aromă delicată de pucioasă îi lipsea.
Links to this post
joi, 20 ianuarie 2011
Despre zmei, tărâmul vrăjit subteran și A-Nimic-Știutorul
Deși acum câteva zile ridicam în slăvi cărțile digitale și avantajele lor asupra cărților tipărite pe hârtie, iaca tocmai mi-am adus aminte despre cum m-am îndrăgostit de o carte-pe-hârtie acum 9 ani, cum am crezut că mai am timp să o obțin și cum timpul mi-a tras preșul de sub picioare.
Cartea se numea Enciclopedia zmeilor, avea ilustrații care m-au vrăjit și a apărut în 2002. Pe vremea aceea terminam facultatea și prețul era cam mare pentru mine. Și nu am vrut să cer bani părinților sau să împrumut de la prieteni, m-am gândit că o să mi-o cumpăr singură când mi-o voi permite. De ce am procedat așa nu pot spune. Necunoscute sunt căile lotusului (îndrăznesc să spun că avea mintea plină de câlți, dar să nu-i spuneți, s-ar putea să nu-i cadă bine; s-ar putea să înghită mai bine o formulare în care era posedat de niște demoni malefici…demonii malefici ai câlților, poate?).
Aș putea să-mi amintesc de lacurile subterane, de osebitele seminții de zmei, precum și de nemărginita și eterna înțelepciune a A-Nimic-Știutorului, dar la ce bun acum?
Revenind la carte: de permis mi-am permis-o destul de repede, dar tot nu mi-am cumpărat-o. Cred că dintr-un soi de lene și de ,,am timp, pot s-o iau când vreau”. Plus că la un moment dat am și uitat de tărâmul vrăjit din subterană.
Iar la sfârșitul lui 2010, catastrofa a venit pe neanunțate: Humanitas a scos o nouă ediție, cu alte ilustrații, iar vechea ediție, pe cale de consecință, nu se mai găsește în librării. Noa, nu am nimic cu ediția nouă, dar ilustrația de pe copertă mi se pare cam hidoșică, așa. Vreau să spun că zmeul acela ar putea lejer să candideze pentru un afiș al Amnesty. Lotusică n-are nimic cu onorabilul ONG menționat, dar își vrea zmeii cei magici din prima ediție.
Noa, lotusică o să îi bată la cap pe cei de la Humanitas și de la varii librării, iar dacă nu reușește nimic tot o să mai scotocească. Undeva trebuie să existe și cărticica ei, trebuie doar să aștepte cuminte ca universul să-i aducă împreună. Și vă aduce preaplecate rugăciuni ca, dacă știți vreo sursă care dorește să vândă minunăția descrisă, preferabil nouă, să nu-l țineți în beznă.
Later edit: mi s-a atras atenția că în 2002 nu absolveam nimic. Ceea ce este adevărat, eram în anul II-III. Ma bad :)
Cartea se numea Enciclopedia zmeilor, avea ilustrații care m-au vrăjit și a apărut în 2002. Pe vremea aceea terminam facultatea și prețul era cam mare pentru mine. Și nu am vrut să cer bani părinților sau să împrumut de la prieteni, m-am gândit că o să mi-o cumpăr singură când mi-o voi permite. De ce am procedat așa nu pot spune. Necunoscute sunt căile lotusului (îndrăznesc să spun că avea mintea plină de câlți, dar să nu-i spuneți, s-ar putea să nu-i cadă bine; s-ar putea să înghită mai bine o formulare în care era posedat de niște demoni malefici…demonii malefici ai câlților, poate?).
Aș putea să-mi amintesc de lacurile subterane, de osebitele seminții de zmei, precum și de nemărginita și eterna înțelepciune a A-Nimic-Știutorului, dar la ce bun acum?
Revenind la carte: de permis mi-am permis-o destul de repede, dar tot nu mi-am cumpărat-o. Cred că dintr-un soi de lene și de ,,am timp, pot s-o iau când vreau”. Plus că la un moment dat am și uitat de tărâmul vrăjit din subterană.
Iar la sfârșitul lui 2010, catastrofa a venit pe neanunțate: Humanitas a scos o nouă ediție, cu alte ilustrații, iar vechea ediție, pe cale de consecință, nu se mai găsește în librării. Noa, nu am nimic cu ediția nouă, dar ilustrația de pe copertă mi se pare cam hidoșică, așa. Vreau să spun că zmeul acela ar putea lejer să candideze pentru un afiș al Amnesty. Lotusică n-are nimic cu onorabilul ONG menționat, dar își vrea zmeii cei magici din prima ediție.
Noa, lotusică o să îi bată la cap pe cei de la Humanitas și de la varii librării, iar dacă nu reușește nimic tot o să mai scotocească. Undeva trebuie să existe și cărticica ei, trebuie doar să aștepte cuminte ca universul să-i aducă împreună. Și vă aduce preaplecate rugăciuni ca, dacă știți vreo sursă care dorește să vândă minunăția descrisă, preferabil nouă, să nu-l țineți în beznă.
Later edit: mi s-a atras atenția că în 2002 nu absolveam nimic. Ceea ce este adevărat, eram în anul II-III. Ma bad :)
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Lumina începutului lumii
Mi-am amintit azi cu claritate zorii zilei de acum destul de mulți ani în care mă îndreptam spre cortul de la Ambient. Cu câtă intensitate mi-am dorit să fiu iar acolo, scăldată în lumina aceea dumnezeiască de început de lume. Câte nuanțe și câtă cădură încăpeau în lumina aceea și în certitudinea că totul e bine și la locul lui în univers.
joi, 13 ianuarie 2011
Nu suntem o statistică
În ultimii ani am citit un oareșce număr de studii, cărți și poveștile altora despre experiențele proprii în domeniu, la care s-au adăugat și ale mele. Concluzia este că, deși există chestiuni care sunt valabile pentru majoritataea oamenilor, adică o statistică, fiecare individ, luat separat, este unic și irepetabil, aceasta însemnând că poate i se potrivește statistica, dar la fel de bine poate să nu fie așa, predispozițiile genetice jucând un rol important.
Când spun asta mă gândesc, de exemplu, la bunica mea care, după o viață de mâncat dulciuri într-o cantitate care i-ar fi făcut pe majoritatea oamenilor să dea în diabet, la cei 90 de ani ai ei și-a făcut analizele și a descoperit că are glicemia sub limita minimă admisă și o deficiență în asimilarea zahărului (nici nu știam că există așa ceva). Și dacă tot am adus vorba de buni meu, o să mă și laud cu ea, spunând cât de activă e, atât mental cât și fizic, făcându-și gimnastica în fiecare dimineață, ca în fiecare zi din ultimele câteva zeci de ani. Și tot în fiecare zi mănâncă o prăjitură, fără de care nu cred că s-ar simți la fel de bine. Am mai spus că sunt tare mândră de buni meu? :))
PS: sunt destul de sigură că n-am moștenit chestiunea cu nevoia obiectivă de a mânca ceva dulce, deși uneori e ca și cum așa ar fi :D
Când spun asta mă gândesc, de exemplu, la bunica mea care, după o viață de mâncat dulciuri într-o cantitate care i-ar fi făcut pe majoritatea oamenilor să dea în diabet, la cei 90 de ani ai ei și-a făcut analizele și a descoperit că are glicemia sub limita minimă admisă și o deficiență în asimilarea zahărului (nici nu știam că există așa ceva). Și dacă tot am adus vorba de buni meu, o să mă și laud cu ea, spunând cât de activă e, atât mental cât și fizic, făcându-și gimnastica în fiecare dimineață, ca în fiecare zi din ultimele câteva zeci de ani. Și tot în fiecare zi mănâncă o prăjitură, fără de care nu cred că s-ar simți la fel de bine. Am mai spus că sunt tare mândră de buni meu? :))
PS: sunt destul de sigură că n-am moștenit chestiunea cu nevoia obiectivă de a mânca ceva dulce, deși uneori e ca și cum așa ar fi :D
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
